Vladimir Tismăneanu. Despre 1989. Naufragiul utopiei. Humanitas, București, 2009.

Cartea profesorului Vladimir Tismăneanu reprezintă o salutară recapitulare a principalelor lecții ale anului 1989 în Estul Europei și o fixare a principalelor premise pentru o dezbatere niciodată anacronică. Aceasta reunește o serie de studii și eseuri recente axate pe câteva teme și figuri esențiale ale Revoluțiilor acelui an.

Nu întâmplator cartea începe cu capitolul "Naufragiul utopiei și revolta intelectualilor"- și aceasta pentru că grila sa de interpretare tinde să favorizeze teoria unei Revoluții rezultate în primul rând din revolta spiritului, mai exact din cauze intelectuale și moral-culturale, dar fără a le ignora pe cele politice și economice. El vede o mișcare civilă către o reinventare a politicului, definit prin "comunicarea nestingherită între ființe umane cu drepturi garantate într-o manieră ireductibilă în urma unei relații speciale cu transcendența" (p. 12). Mișcarea intelectualilor contestă radicalul proiect totalitar înțeles ca o "tentativă de revoluționare a antropologiei", având ca finalitate supremă crearea Omului Nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, esențiale în communism sunt refuzul realității, pretenția de infailibilitate a doctrinei, minciuna generalizată. Dictatura asupra minților și genocidul însoțesc în mod necesar acest demers, direcționate de o "community of faith" cu toate caracteristicile unei secte mesianice. Sacralizarea politicului, "o escatologie seculară, o doctrină chiliastă" (p. 19) sunt elemente care trebuie să fie luate în calcul în discutarea unei morfologii a mișcării totalitare.

Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul Utopiei, Humanitas, 2009, 240 pag.

Nu poţi intra în hăţişul ideologiilor fără să simţi un gust stăruitor de deşertăciune. E ca şi cum te-ai cufunda în apa unui fluviu care, trăgîndu-te în toate părţile, te îneacă în pîlnia vîrtejurior lui. De aceea, senzaţia de serbezime pe care o capeţi vizitînd tărîmul ideilor politice nu vine din puzderia cantitativă a nuanţelor vînturate, ci din lipsa unei busole menite a-ţi da sensul. Un bazar mustind de vechituri în care fiecare caută să te înduplece că marfa lui e cea mai bună. În plus, cine scrie despre ideile politice nu are cum să scape de ispita de a vrea să atragă cît mai mulţi prozeliţi. E o vînă misionară în aproape orice teoretician care se apleacă asupra chichiţelor ideologice, o înclinaţie de propovăduire camuflată îndărătul cerinţelor de obiectivitate discursivă.

Principala calitate a lui Vladimir Tismăneanu e că nu se străduieşte că te convingă cu orice preţ. Se numără printre acei rari teoreticieni care nu te acostează doctrinar spre a-ţi arăta că deţine adevărul infailibil. E mai curînd un diagnostician de idei politice, nu un ademenitor în numele lor. El pune verdicte şi depistează orientări, dar nu încheagă programe şi nu promite soluţii. Scrisă cu prilejul împlinirii unei cifre rotunde de la căderea comunismului în Europa de Est, cartea Despre 1989. Naufragiul utopiei este bilanţul unei catastrofe istorice. Este cronica celor mai importante evenimente petrecute în lagărul comunist şi în acelaşi timp un comentariu acut pe marginea semnificaţiei lor.

Cândva, Hannah Arendt scria despre cât de greu este să-i judeci pe indivizii prinşi în „furtunile intelectuale ale secolului douăzeci“. Avea dreptate.

Opţiunile care ni se par astăzi limpezi precum cleştarul erau, mai cu seamă în perioada interbelică, reacţii înnebunitor de complexe la criza liberalismului şi a democraţiei. Dramaturgul, romancierul şi eseistul Mihail Sebastian, evreu român, ilustrează perfect această situaţie dramatică, adesea traumatizantă. Născut Iosif Hecheter în portul Brăila, în 1907, Sebastian a năzuit toată viaţa să fie acceptat de egalii săi ca intelectual român autentic. S-a străduit cu disperare să devină scriitor iudeo-român, într-o ţară în care extremiştii de dreapta (dar şi unii politicieni din sistem) puneau vehement la îndoială „românitatea“ tuturor celor ce nu erau creştini ortodocşi. Un astfel de guru era Nae Ionescu, profesor de metafizică şi oracol pseudo-teologic, devenit, mai ales după 1934, principala voce intelectuală a fascismului românesc (cel de-al treilea din Europa ca amploare).

Îndrăgostit de Ionescu, Sebastian a lucrat între 1927–1934 ca redactor la ziarul acestuia, Cuvântul. A continuat să colaboreze la Cuvântul şi după ce publicaţia s-a apropiat mult de Garda de Fier, mişcarea mistic-revoluţionară care îşi propunea să cureţe România de străini şi de „putregaiul“ liberal. Venirea la putere a lui Hitler a radicalizat toate facţiunile politice din România. Ca mărturie a tribulaţiilor sale, Sebastian a scris romanul De două mii de ani (1934), rugându-l pe Ionescu să-i prefaţeze cartea.