Vladimir Tismăneanu. Despre 1989. Naufragiul utopiei. Humanitas, București, 2009.

Cartea profesorului Vladimir Tismăneanu reprezintă o salutară recapitulare a principalelor lecții ale anului 1989 în Estul Europei și o fixare a principalelor premise pentru o dezbatere niciodată anacronică. Aceasta reunește o serie de studii și eseuri recente axate pe câteva teme și figuri esențiale ale Revoluțiilor acelui an.

Nu întâmplator cartea începe cu capitolul "Naufragiul utopiei și revolta intelectualilor"- și aceasta pentru că grila sa de interpretare tinde să favorizeze teoria unei Revoluții rezultate în primul rând din revolta spiritului, mai exact din cauze intelectuale și moral-culturale, dar fără a le ignora pe cele politice și economice. El vede o mișcare civilă către o reinventare a politicului, definit prin "comunicarea nestingherită între ființe umane cu drepturi garantate într-o manieră ireductibilă în urma unei relații speciale cu transcendența" (p. 12). Mișcarea intelectualilor contestă radicalul proiect totalitar înțeles ca o "tentativă de revoluționare a antropologiei", având ca finalitate supremă crearea Omului Nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, esențiale în communism sunt refuzul realității, pretenția de infailibilitate a doctrinei, minciuna generalizată. Dictatura asupra minților și genocidul însoțesc în mod necesar acest demers, direcționate de o "community of faith" cu toate caracteristicile unei secte mesianice. Sacralizarea politicului, "o escatologie seculară, o doctrină chiliastă" (p. 19) sunt elemente care trebuie să fie luate în calcul în discutarea unei morfologii a mișcării totalitare.

Daca intelighenția este, pentru profesorul de la Maryland, principala artizană a ideologiei, tot ea se va dovedi a fi factorul esențial în demontarea lentă, dureroasă a sistemului minciunii. În acest punct el consideră necesară sublinierea rolului important jucat de revizionismul marxist în contestarea modelului stalinist. Tismăneanu dovedește un remarcabil simț al nuanței, deopotrivă elogiind rolul reformator al acestei mișcări dar simultan conturându-i genealogia și punctele de inflexiune. El vede o "iluzie neomarxistă" (p. 34), existențialismul sartrian, ideile unor Henri Lefebvre sau Antonio Gramsci ca fiind fondatoare. Se credea în reforma de sus și în faptul că aceasta poate duce la democratizare. Se tindea către "recuperarea tradiției libertare a tânărului Marx", către alcatuirea unui contradiscurs în care tematica subiectivității, negativității și chiar a persoanei au însemnat o reevaluare extrem de critică a dogmelor leniniste.  Momentul Ungaria' 56 este văzut ca avându-și originea în interiorul stângii marxiste și post-marxiste. Sunt enumerate nume ca F. Furet, Cornelius Castoriadis, J.-F. Lyotard, Milovan Djilas, L. Kołakowski, Ernst Bloch, Jacek Kuron ca exemple de spirite anti-totalitare a căror "convertire" a trecut prin revizionismul marxist. Totusi, el arată că, după 1960, acest current va evolua tot mai mult către antibolșevism, non-marxism, antimarxism, pierzându-și ratiunea de a fi. Examinarea critică mergea așadar tot mai mult către nucleu (scrierile lui Marx), descoperindu-se astfel esența violentă și înrobitoare a ideologiei.

Lângă toate aceste studii există și comentarii pe marginea cazului românesc. Contrar unor mituri comode, Vladimir Tismaneanu afirmă că 1956 și 1968 sunt momente ratate în istoria comunismului românesc, în care intelectualii au tăcut iar partidul a continuat controlul total al societății, întreținând totuși iluzia unor vagi reforme în anii 1965-1971. "Cei șase", de fapt un grup de "fracționiști" și leniniști convinși, trimit în 1989 o scrisoare cu "revendicări minimaliste", făcând în continuare elogiul Securității. (p. 103)."Simplu spus, abia după căderea regimului Ceaușescu, România a intrat în faza posttotalitară cunoscută de alte state din zonă încă din anii '60" (p. 127). Revoluția română este fără îndoială o revoltă populară, urmata însă de "o regrupare panicat-autoritară a nomenklaturii" (p. 117). Cartea mai cuprinde și o serie de portrete din tușe puține dar inspirate ale unor figuri emblematice, de la propagandistul zelos (Paul Niculescu-Mizil) la ofițerul de Securitate lipsit de remușcări (Nicolae Pleșiță). Sunt incluși Ion Iliescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu și "Cei șase".

Partea cea mai importantă a cărții este studiul "Revoluțiile din 1989: cauze, semnificații, consecințe". Pentru Vladimir Tismăneanu, momentul 1989 reprezintă o "ruptură diacronică" între ce a fost înainte și ce a urmat după. Lumea s-a schimbat, iar o noua concepție asupra politicului a avut succes. Aceste transformări "au fost revoluții politice care au provocat decisiv și iremediabil schimbarea regimurilor din regiune" (p. 143). În același timp, liberalismul acestora a fost unul prudent, al "experienței falselor paradigme mântuitoare". S-a manifestat o respingere instinctivă a unei concepții istorice teleologice, a ideii unei mântuiri colective, o suspiciune față de orice "hybris ideologic". Nu se mai crede că viitorul are o singură direcție sau că ar exista "un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii" (p. 135). Este vorba de un apel la normalitate, autenticitate și construcția unui alt mod de existență politică; demnitatea persoanei, libertatea, moderația, proprietatea privată, economia de piață sunt valorile fundamentale ale recent născutei societăți civile.

Apariția unui nou tip de intelectual, cel democratic, este o altă mare noutate a momentului 1989. Rolul intelighenției în căderea vechilor regimuri este esențial, dar retragerea acesteia din spațiul public în perioada postcomunistă este vazută, și aici este citat Kołakowski, ca un pericol la adresa fragilelor democrații.  Pentru Vladimir Tismăneanu, ceea ce urmează după 1989 este o epocă a speranțelor, a "reinventării politicului", dar și a îngrijorării. Retragerea intelectualilor, persistența unor mentalități leniniste, resurgența vechilor fantasme etnocentriste, a clericalismului sau a neofascismului sunt cele mai importante pericole. Există însă și o explicație mai profunda pentru aceasta confuzie sau lipsă de consens asupra valorilor: relația dificilă cu trecutul. Absența reperelor, confuzia doctrinară a partidelor, demobilizarea societăților civile pot fi explicate, crede el, prin "trecutul neasumat al experienței totalitare". El preia teza lui Jan-Werner Muller, Constitutional Patriotism, potrivit căreia este nevoie ca noile identități să fie formate prin contraste negative: deopotrivă față de trecutul repudiat și față de actualii actori politici antidemocratici. Cadrul etic ideal ar fi format astfel din consensul asupra adevărului istoric și din sancționarea oficială a acestui adevăr. "Prezentul tradiției poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiționat de cunoașterea adevărului criminal și de recunoașterea adevărului moral pe care ar fi construită societatea. Judecata istorică și memoria împărtășită pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziție." (p. 176)

Erudit cunoscător al genealogiilor ideilor politice, format în competiția atât de vie a mediului academic american, Vladimir Tismaneanu arată și prin această carte că, în plus, ceea ce îl inspiră este urgența etică și aspirația către o ordine politică bazată pe valorile imuabile ale libertății, demnității, civilității, memoriei. Să reținem, ca o lecție, finalul interviului dedicat marelui Leszek Kołakowski: "Apropiat de Ioan Paul al II-lea, Kolakowski a crezut, ca si acesta, în splendoarea adevărului."