Eseul de mai jos a apărut în revista Amfiteatru în luna august 1980. L-am rugat pe Bogdan Cristian Iacob să-l regăsească, să-l citească şi să-mi spună ce crede: ar merge să fie republicat acum? Mai cu seamă că este vorba de centenarul Noica, că textul meu ar putea să fie datat etc. Răspunsul său a fost extrem de încurajator, chiar entuziast: „Mă întreb câţi în România scriau (sau aveau curajul să scrie) despre ‘atentatele la integritatea subiectivităţii, ‘manual al salvării particularităţii, a diferenţei şi alterităţii în faţa tendinţelor dominatoare (totalitare) ale unui universal pe cât de ambiţios pe atât de trainic’, ‘instituirea unui universal devorant ca încununare a aventurilor conştiinţei, în genul acelei faimoase identificări a istoriei universale cu tribunalul suprem’ sau ‘universalul nu îşi câştigă subiectivitatea decât prin multiplicarea gradului de adevăr imanent fiecărei conştiinţe individuale, prin anihilarea parcelărilor degradante’.”

Recitind recenzia, mi-am reconsiderat, volens nolens, propriul itinerar intelectual, am retrăit acei ani, lecturile din Jaspers, Adorno, Cioran, Heidegger, Merleau-Ponty, Arendt, Koestler, Orwell, Djilas, Camus, Berdiaev, Aron, Monnerot, Castoriadis, Conquest, Soljeniţîn si Kolakowski, discutiile cu Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Radu Bogdan, Radu Stern, Mariana Ioan, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Alin Teodorescu, Calin Anastasiu, ascultarea febrilă a emisiunilor Monicăi Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, mi-am amintit de speranţele, iluziile şi dezamăgirile generaţiei mele. O generaţie marcată, nu o singură dată în chip tragic, de aventura Spiritului în Istorie despre care povesteşte atât de frumos şi de neliniştitor Constantin Noica. Iată aşadar eseul, fără nici o modificare, aşa cum a apărut atunci, în plină dictatură comunistă, cu un an înaintea plecării mele definitive din ţară. Mai este un text neo-marxist? Ori se poate vorbi de-acum despre post-marxism? Daca m-am vindecat de marxism, acest lucru s-a petrecut, neindoios, si datorita acestei lucrari cu un destin intr-adevar aparte. Aşa gândeam atunci despre cartea lui Noica, aşa gîndesc şi acum. Volumul lui Noica, cu al sau destin chinuit, un adevarat elogiu al subiectivitatii incoltite, primejduite. dar refuzand supunerea, va apare intr-o noua editie in noiembrie, in colectia „Zeitgeist” pe care o coordonez la editura Humanitas, cu prefata lui Sorin Lavric. (Washington, D.C, septembrie 2009) .

Autorul Despărţirii de Goethe ne propune o iniţiere în Hegel şi anume o incursiune, în cel puţin două chipuri, prin acel labirint al căutărilor metafizice, acel edificiu suprem al filosofiei occidentale care este Fenomenologia spiritului. Nu este un Hegel universitar cel pe care îl are Noica în vedere, dupa cum nici tonul „exegetului” (deliberat folosim ghilimele) nu abdică vreun moment ispitei magistrale. Dimpotrivă, gândul se derulează firesc, ne atrage şi ne face complici, gândul lui Hegel şi cel al comentatorului său, inextricabil împletite, indisociabil conjugate sub semnul căutării acelui adevăr deopotrivă accesibil şi insondabil al existentului uman. Hegel făcea prin opera sa capitală – căci asemeni lui Marx, Noica vede în Fenomenologie o culme a idealismului absolut – o breşă în sistemele dominante de gândire, aşează subiectul în centrul investigaţiei metafizice, îl sustragea determinaţiilor abstracte odată cu înţelegerea faptului că universalul necondiţionat nu poate fi altceva decât infinită expansiune a sufletului nostru. Iar cartea sa cea mare, grandioasa sa plăsmuire, prinde fiinţa întocmai unei Cărţi a omului, „una pe care o citim, pe neştiute, statornic”.

Sunt neobişnuite întâmplările conştiinţei întrucât neobişnuit este însuşi destinul acestei specii umane, lipsită de predestinare şi frustrată de providenţă, expuse unui risc perpetuu care, fireşte, nu este decât celălalt nume al libertăţii sale. Sarabanda triadelor dialectice, prilejul unei secrete jubilaţii a filosofului german, ascunde astfel lanţul de peripeţii trăite de raţiune, înaintarea acesteia prin lumea îndoielii si a strădaniilor, obsesia ei de a deveni una cu lumea, de a accede de la privilegiata reconciliere (Versöhnung) dintre spirit şi univers, căci ea „observă în afară şi nu capată legi sigure, se observă pe sine şi capată legi atât de sigure încât sunt goale, se caută zadarnic pe sine în tiparele trupului şi în circumvoluţiunile creierului, apoi iese în larg să pună ordine în lume şi aduce haosul”. Ori poate că acest haos nu este decât imaginea trunchiată pe care şi-o făureşte conştiinţa de sine, victimă a propriei sale mărginiri, despre un proiect care, pe scară infinită a istoriei – şi aceasta este cea pe care o evocă Hegel – se identifică tocmai cu şansa emancipatoare a subiectului, cu imprescriptibilul său drept la gândire suverană şi deci la libertate. Deoarece, după atâtea atentate mai mult sau mai puţin mascate la integritatea subiectivităţii – atât în plan conceptual, cât şi în plan ontic -, este în fine cazul ca accentul să cadă pe individ, adevărata întruchipare a obiectului cugetării. Nu o gnoseologie descărnată dă astfel masură gândului hegelian, după cum nu un speculativism logic, întristător de arid, este cel pe care îl propune lectura umanistă a lui Constantin Noica. Aflat pe acea platformă de comprehensiune de unde devine posibilă înţelegerea faptului că „orice îndepărtare de real umileşte” (Walter Benjamin), gânditorul român, în a cărui operă seninătatea şi luciditatea se logodesc sub semnul unei specifice îngrijorări – ajunge să descifreze în Fenomenologie, dincolo de cartea peripeţiilor cugetului, a celor ce se îngemăneaza dialectic şi sunt încarnate în figurile istoricităţii, nivelul de maximă autenticitate al „peripeţiilor adevărate din fiecare conştiinţă individuală”. Va fi fiind acesta o interpretare mulţumitoare pentru un ştiut gen de încruntată şi nu arareori dispreţuitoare exegeză pe care preferăm a o numi „academistă”? În fond, acest lucru importă prea puţin dacă avem în vedere miza reală a pledoariei metafizice intreprinsă de Noica, după cum, captivaţi de impecabila rigoare logică şi estetică a demonstraţiei sale, suntem tentaţi să ne întrebăm dacă nu o asemenea abordare, oricât de temerară, înrădăcinată însă în subiect şi orientată mereu spre subiect, descrie în chipul cel mai fericit tipul de filosofare de care are nevoie omul acestui sfârşit de veac şi de mileniu.

Efortul lui Noica tinde spre a elimina un anumit gen de indiferenţă speculativă, spre a submina barierele impuse de un lexic veleitar constituit într-un orgolios registru cu pretenţii de autonomie absolută – mai mult, intenţia sa mărturisită este de a face al nostru ceea ce a fost gîndit spre a fi al nostru, reliefând substratul uman al categoriilor dialecticii, faptul că zămsilirea şi eterna lor luptă oglindesc, în chip transfigurat, mai exact spus sublimat, suferinţa şi tensiunile umanului. Tocmai acesta este raţiunea pentru care Fenomenologia, manual al salvării particularităţii, a diferenţei şi alterităţii în faţa tendinţelor dominatoare (totalitare) ale unui universal pe cât de ambiţios pe atât de trainic, este deopotrivă o carte necesară şi primejdioasă. Primejdioasă îndeosebi dacă o ignori; sau, dacă citind-o, te mulţumeşti cu una sau alta dintre posibilităţile deschise, accepţi să priveşti ca legitimă doar una din treptele invocate, uitând, din grabă, din entuziasm sau din neputinţă, că numai în întreg poate fi dezlegat misterul părţilor: „Dacă nu citeşti cartea, atunci rişti s-o scrii, într-un fel adică să desfăşori traiectoria vieţii proprii de conştiinţă potrivit unora sau altora dintre capitolele ei”.

S-ar putea spune, într-un anumit sens, că Noica nu este un hegelian, însă afirmaţia ar fi uşor infirmată chiar de anumite confesiuni ale gânditorului: căci problema care se pune aici nu este de a adera la sistemul hegelian ca atare şi cu atât mai puţin de a îmbrăţişa visul său universalist, despoticul panlogism, ci de a distinge în Hegel, cel din Fenomenologie, pe filosoful condiţiei umane, gânditorul care, mai mult decât oricare altul, a intuit funcţia pozitivă a negativului şi a izbut să proiecteze căile prin care Raţiunea, în expansiunea-i planetară, parvine la a se confunda cu lumea, se realizează asadar în Istorie. Hegel devine astfel filosoful veacului acesta, un veac al dramelor, al himerelor şi al sfâşierilor necontenite, al asteptărilor febrile şi al redempţiunilor eşuate, al speranţei absolute şi al luptei totale. Iar personificarea conceptuală cea mai veridică a atâtor iluzii, căutări şi obsesii, a acestei Schnsucht nach dem Ganz – Anderen (Max Horkheimer) o reprezintă categoria conştiinţei nefericite, rezultată din interiorizarea lecţiei batăliei pe viaţă şi pe moarte dintre stăpân şi sclav, când „muncitorul nu mai are nevoie de recunoaşterea din afară: el însuşi va rezolva conştiinţa mai bună”. Disoluţia universalităţii apocrife, a falsei totalităţi înglobante, deziderat împărtăşit deopotrivă de tânărul Lukács, cel din Istorie şi conştiinţa de clasă (1923) ca şi de Heidegger – raporturile dintre aceste două direcţii au fost convingător subliniate de Lucien Goldmann -, este de neconceput în absenţa unei negativităţi proiective, figură a insatisfacţiei constructive în raport cu un real detestat, căruia i se discern viciile şi abdicările şi căruia îi este contrapusă speranţa conţinută în actul particularităţii autentice. Disociaţiile fine propuse de Noica, justificate etimologic şi cu valenţe euristice în plan epistemologic, vizează astfel transcendarea negativităţii de plano, abandonarea opticii utopice (ori anarhice) a rupturii totale şi introducerea unei perspective esenţial dialectică, deci o mlădiere a conceptului însuşi al negaţiei: „Ceea ce nu acceptă aci conştiinţa este negaţia doar negativă, negaţia refuz, retragerea în sine. Pozitivă în schimb ar fi negaţia tăgadă – am spune negaţia lui ‚ba’ – iar libertatea pe care a atins-o conştiinţa de sine vrea să săvârşească ceva, nu refuzând totul, ci tăgăduind totul”.

Impulsul teleologic care animă derularea Fenomenologiei nu poate funcţiona asemeni unei cauţiuni pentru instituirea unui universal devorant ca încununare a aventurilor conştiinţei, în genul acelei faimoase identificări a istoriei universale cu tribunalul suprem. Nu ne aflăm încă în Filosofia istoriei, dar viclenia raţiunii nu s-a manifestat încă pe deplin. Asemeni vieţii, asemeni istoriei, sistemul gândirii, gândirea sistemului sunt deschise, aşteaptă noi motive, noi suferinţe şi noi izbăviri – „Dacă vreţi, omul pornise la vânătoare de universaluri şi le adulmeca rând pe rând: universalul conştiinţei, al conştiinţei de sine, al raţiunii. Acum universalul porneşte la vânătoare de oameni”. Rămâne însă certitudinea victorioasă asupra atâtor chinuitoare îndoieli, că adevărul lumii depinde de adevărul nostru uman, sau, cu alte cuvinte, că libertatea lumii atârnă ea însăşi de libertatea fiecărui subiect. Deoarece, la scara istoriei umane, universalul nu îşi câştigă subiectivitatea decât prin multiplicarea gradului de adevăr imanent fiecărei conştiinţe individuale, prin anihilarea parcelărilor degradante, aşadar a acelor înstrăinări tragice pe care le denunţa tânărul Marx când se străduia în Manuscrise să afle taina Fenomenologiei. Aducându-l pe Hegel în sufletele noastre, obligându-ne să ne recunoaştem în el, răspunzând misiunii catharctice a metafizicii, Constantin Noica a scris o carte tulburător de contemporană, pe care, spre a-l parafraza, nu o vom putea ignora nepedepsiţi.