prefata la Adam Michnik, "Marturisirile unui disident convertit"
(Bucuresti: Polirom, 2009)

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoţii, loialităţi şi aversiuni. L-a pomenit (negativ, fireşte) chiar Wŀadysŀaw Gomuŀka, primul secretar al CC al Partidului Munictoresc Unit Polonez, pe vremea când Michnik era încă un adolescent. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Koŀakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus şi al Hannei Arendt, eretic şi rebel, iconoclast şi apostat, campion statornic al cauzei “celor  umiliţi şi bătuţi” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost şi rămâne un mare non-conformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant.  Este un spirit eminamente liber.

Am fost fericit să scriu prefaţa primei selecţii din eseurile lui Michnik apărută în româneste, în 1997, tot la Polirom. Traducătorii au fost Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Ne cunoscusem cu Michnik la o formidabilă conferinţă organizată în primăvara anului 1992 de către Edith Kurzweil, editoarea lui Partisan Review, la Universitatea Rutgers din Newark (New Jersey). Printre participanţi se numărau Saul Bellow şi Iosif Brodsky, Richard Pipes si George Konrád, Czeslaw Miŀosz şi Susan Sontag, Ralph Ellison şi Slavenka Drakulici, Adam Zagajewski şi Norman Manea, Vasili Aksionov şi Doris Lessing. Lucrările conferinţei au fost publicate ca număr special al revistei sub titlul „Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe” în toamna anului 1992 şi ar merita traduse în româneşte.   Împreună cu Mircea Mihăieş, am făcut atunci un interviu cu Michnik care a apărut în revista Agora, condusă de Dorin Tudoran. Titlul era: „Patria intelectualului este adevărul”.

Volumul de faţă, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfaţă semnată de regretatul profesor preot Józef Stanisław Tischner. Sunt luminate în acest substanţial şi mişcător text dilemele intelectualităţii liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de soriginte iluministă către o înţelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistenţa anti-totalitară şi menţinerea demnităţii naţiunii poloneze. Cartea cuprinde eseuri fundamentale despre experienţa Solidarităţii, despre lecţiile disidenţei, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană şi, în chip specific, poloneză. Avem de asemenea aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de dupa Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne (Polirom a publicat in 2002 cartea Vecini, de Jan T. Gross, pe acest subiect), de pogromul postbelic de la Kielce şi de reacţiile Episcopatului în legătură cu aceste momente însângerate din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiţii şi prejudecăţi, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăşi posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspiraţiei iudeo-bolsevice”, prezenţa unor cadre de origine evreiască în instituţiile staliniste, persistenţa miturilor xenofob-naţionaliste în perioda aşa-numitei Polonii Populare şi resurecţia lor astăzi, sub diverse deghizări mai mult sau mai puţin transparente, însă nu mai puţin toxice.

O temă capitală în gândirea lui Michnik este aceea a desvrăjirii utopiei comuniste, ori, cu cuvintele profesorului Robert C. Tucker, autorul clasicei  carti The Marxian Revolutionary Idea, a deradicalizarii mitulului marxist. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum apare acum în româneşte, aproape simultan cu prima parte din magistrala trilogie a lui Leszek Koŀakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Să sperăm că într-o zi va apare şi excepţionala lucrare a istoricului ideilor, prietenul lui Koŀakowski şi al lui Michnik, profesorul Andrzej Walicki (The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford University Press, 1995). Cititorii români, în primul rând studenţii de la ştiinţe politice, filosofie, sociologie, istorie, jurnalism, vor beneficia enorm de pe urma acestor cărţi. Vor putea înţelege diferenţele dintre fenomenologia trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic” în ţări ca Polonia şi Ungaria, pe de o parte, şi funesta inerţie stalinistă din România.  Iată ce scrie Michnik despre odiseea revizionismului marxist, a acelei desparţiri de gnoza leninistă în favoarea unei redescoperiri a conceptelor de alienare, reificare, spontaneitate, autonomie şi emancipare:

“Revizionismul nu a fost o facţiune în partidul comunist sau în aparatul de partid.  A fost un stil, o formaţie culturală, o modă.  A fost critica sistemului stalinist practicata de moştenitorii lui.  A fost o reacţie furioasă a oamenilor care au cedat ispitei comuniste.  A fost ruşinea oamenilor care, orbiţi, au participat la destrucţia totalitară.  A fost, deci, interpretând cuvintele lui Stanislaw Baranczak, o revoltă a florii împotriva rădăcinilor.  …  revizionismul a respins doctrina şi practicile totalitare, apelând la limbajul marxist  şi la sistemul de valori comunist.  Formulându-şi critica, a luat în considerare realităţile interne şi internaţionale.  În acest mod, a devenit totodată durerea celor păcăliţi, care au urmat calea autoînşelării”.

Ideile lui Michnik despre ceea ce eu numesc dialectica deziluziei sunt consonante cu analizele consacrate revizionismului marxist de către mentorul şi prietenul său, Leszek Koŀakowski precum şi cu viziunea omului de care a fost legat printr-o dragoste fraternă, disidentul paradigmatic care a fost Jacek Kuroń (superb eseul dedicat acestui pedagog al libertăţii care, încă din anii 60, a sfidat cu inţelept eroism dictatura comunistă).  Poţi să te afli în dezacord cu unele din poziţiile lui Michnik, mai ales în chestiunile legate de decomunizare şi lustraţie, dar acest lucru nu înseamnă nicicum o diminuare a preţuirii pentru cel care a simbolizat, în timpurile întunecate ale comunismului, idealul şi aspiraţiile unui popor care nu a acceptat îngenuncherea.  Om al dialogului, opus apriorismului solipsist, Michnik este perfect conştient că nu deţine adevărul absolut. Ceea ce-l ingrijoreaza este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbiţat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au si colablorat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil.  Nu se opune insă, din câte inţeleg eu, ideii de justitie morala.  In mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei. Luptă pentru o etica a iertarii, intemeiata pe milostenie, in locul unei filosofii a revanşei, resentimentului si răzbunarii.  Admite insa ca nimeni nu are dreptul sa ierte in numele celor anihilaţi, trădaţi, batjocoriţi, prigoniţi (v. eseul „In capcana conştiinţei curate”).  Nu toate afirmaţiile lui Michnik pe acest subiect sunt neapărat justificate, dar nu poţi să nu fii stupefiat că la patru decenii de la revolta studenţească din martie 1968, între ai cărei lideri s-a numărat şi după care a făcut un chinuitor stagiu de puşcărie (avea doar 22 de ani pe atunci), promotorii “revoluţiei morale” de la Varşovia au preferat să-l eludeze atunci când s-a întocmit lista celor decoraţi. Ce ironie istorică, ce injustiţie flagrantă şi ce victorie nesperată, după atâţia ani, pentru facţiunea „partizanilor” condusă de generalul de securitate Mieczysŀaw Moczar, cel care a simbolizat fascizarea comunismului polonez..

Am discutat adeseori subiectul decomunizării cu Michnik şi am ajuns amândoi la concluzia că situaţia din Polonia este esenţial diferită de aceea din România.  În Polonia, asasinii părintelui Popieŀuszko au fost judecaţi sub regimul Jaruzelski. Sigur, au primit sentinţe scandalos de blânde, dar au fost totuşi arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.  În România post-comunistă, ucigaşii inginerului Gheorghe Ursu se plimbă liberi, sfidători, fără urmă de căinţă. La fel si torţionarii muncitorilor de la Braşov  care au particvipat la revolta anticomunistă din noiembrie 1987.  Criminalul Gheorghe Enoiu se plimbă liniştit prin Parcul Herăstrău.  Generalul securist Pleşiţă dă lecţii de istorie.  Iar faptul că un Ion Iliescu ajunge să-l citeze aprobativ pe Michnik, insinuînd chiar un fel de identificare cu valorile acestuia, ţine de o uzurpare simbolică, o fraudă, ori mai bine zis o impostură de dimensiuni cosmice.  Între valorile lui Adam Michnik şi cele ale lui Ion Iliescu se găseste o insurmontabilă, definitivă, prăpastie.

La conferinţa organizată la Central European University cu prilejul aniversării a zece ani de la revoluţiile din 1989, Adam Michnik a vorbit despre re-naşterea sa ca jurnalist independent, ca intelectual public în Polonia democratică. Acum, la două decenii de la acele evenimente care au schimbat chipul lumii şi au inaugurat o nouă eră istorică prin încheierea Războiului Rece şi decesul Blocului Sovietic, ideile lui Michnik sunt la fel de actuale. Îmi amintesc de un text al său, un eseu pregătit pentru conferinţa internaţională „Power and Opposition in Post-Communist Societies” pe care am organizat-o, împreună cu Mircea Mihăieş şi Vasile Popovici, la Timişoara, în martie 1991. Comunicarea lui Michnik a apărut în trimestrialul East European Reporter şi se intitula „The Presence of Liberal Values”. Într-adevăr, valorile apărate de Adam Michnik, Jacek Kuroń, Václav Havel, George Konrád, János Kis (i-am numit pe cei mai cunoscuţi exponenţi ai ethosului disidenţei est-europene) sunt cele numite şi clarificate în acel eseu programatic. Se prea poate ca Michnik să fi considerat şi alte nume pe lista ataşamentelor sale axiologice (Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Ralf Dahrendorf, Daniel Bell), dar este limpede că  în acele clipe de re-fondare, de re-clădire civilizatională a lumii post-totalitare, el scria despre valoarea auto-constitutivă a libertăţii aşa cum se defineşte aceasta în scrierile lui John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville şi Friedrich Hayek.

În egală măsură, Michnik se mărturisea apropiat de poziţia lui Koŀakowski privind posibilitatea de a fi simultan  un liberal conservator socialist, recunoscând însă că acest eclectism nu are şanse să genereze o nouă ideologie. Mai mult, Michnik insistă asupra dimensiunii corozive şi dinamitarde a valorilor liberale şi libertariene în anihilarea partidului-stat de tip leninist. Aceste valori, idealuri şi principii, scria el, „au devenit arme în lupta împotriva totalitarismului comunist, şi în practica împotriva rolului conducător al partidului comunist, împotriva dominaţiei partidului unic, împotriva ideologiei politice care funcţionează ca sursă a unei religii naţionale, împotriva recursului la teroarea poliţienească, împotriva samavolniciei şi împotriva acelui sistem care spune că omul nu este un cetăţean ori copilul lui Dumnezeu, ci proprietatea statului”. (East European Reporter, Vol. 4, No. 4, Double isssue, Summer 1991, p. 70).  Valorile pe care le susţine Adam Michnik sunt aşadar legate de idealurile, năzuinţele şi practicile societăţii civile, de strategia pe care chiar el a formulat-o a noului evoluţionism. O strategie care respinge violenţa, fanatismul, duplicitatea.  Este de mirare ca istoricul polonez a fost atat de apropiat de ideile lui Ioan Paul al II-lea?  S-a convertit intr-adevăr Michnik?  Numai in sensul recunoaşterii tot mai insistente a pluralismului intrinsec al lumii valorilor, al abandonării oricaror aspiratii de tămăduire a lumii hic et nunc, prin soluţii radicale.  Michnik susţine aşadar o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolista în planul gândirii, o perspectivă umanistă, raţională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esenţială a filosofiei politice contemporane: relaţia dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernităţii. La acest capitol, singurul decisiv, pariul lui Michnik s-a devedit câştigător.

Washington, DC

22-25 mai 2009