Tinerii intelectuali români formaţi după 1989 au avut şansa unei istorii, în fond, privilegiate. În pofida greutăţilor adeseori exasperante din perioada tranziţiei, ei au crescut protejaţi de trauma totalitară şi departe de ecoul teribil al celor două războaie mondiale. Au cunoscut din cărţi şi din povestiri frământările, chinurile, polemicile şi chiar abdicările premergătorilor. În ultimele două decenii, au putut călători liber, dezinhibaţi şi neurmăriţi de structurile Securităţii. Au primit burse în străinătate pe criterii de merit şi excelenţă individuală. Şi-au asumat o metodologie de lucru profesionistă iar o bună parte a intrat în circuitul academic internaţional. Revoluţia din decembrie 1989 şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii (aprilie 1990) i-a surprins la vârsta copilăriei sau în anii adolescenţei, fapt care le-a trezit conştiinţa civică şi spiritul comunitar. Cinismului moştenit din lumea comunizată ei i-au contrapus împlinirea idealului unor Soljeniţîn şi Havel: viaţa trăită în adevăr.

Imună la amnezie şi totuşi neafectată de coşmarul persecuţiilor din ultimii ani ai ceauşismului, această nouă generaţie s-a bucurat de darul libertăţii. A putut studia subiecte interzise, marginalizate şi desfigurate în „epoca de aur": istoria religiilor, filozofie medievală, ştiinţe politice, antropologie, doctrine economice, drept constituţional sau teologie. A avut biblioteci deschise şi acces neîngrădit la informaţie. În acest fel, a contribuit la integrarea României într-o nouă zonă geopolitică (NATO şi EU) şi sferă culturală, rupând definitiv cu spectrele autoritarismului. În sfârşit, membri ai aceleiaşi generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept „regim ilegitim şi criminal". Tot ei sunt angajaţi în dezbaterea despre trecutul Securităţii şi moştenirea ideologică a naţional-stalinismului dinastic. Privind înainte, avem motive de optimism şi temeiuri pentru speranţă.

Despre autor

Ca şi alţi profesori din SUA, am avut norocul să cunosc câţiva reprezentanţi remarcabili ai acestei noi generaţii de cărturari, cercetători şi/sau intelectuali publici. Mezin printre aceştia este Mihail Neamţu. Istoric al ideilor şi filozof al religiei, el s-a remarcat deja în dezbaterea noastră prin construcţia unor „punţi între lumi care, de regulă, se ignoră." Prolific, tenace şi curajos, Mihail Neamţu a publicat deja câteva cărţi substanţiale, studii erudite, articole populare, eseuri, traduceri şi recenzii. În pofida unei receptări entuziaste în presă, semnătura sa a deranjat anumite instituţii inerţiale sau prejudecăţi marginale. A fost atacat violent atât de fanaticii corectitudinii politice, cât şi de vocile fundamentalismului retrograd. Deşi activ în agora cetăţii, în ceea ce eu numesc bătălia pentru sfera publică, Mihail Neamţu n-a întrerupt contactul intim cu biblioteca, situându-se mereu în miezul dezbaterilor universitare.

Întâlnindu-l la numeroase conferinţe, mese rotunde ori simpozioane, i-am remarcat inteligenţa, umorul şi contagioasa bună-dispoziţie. Mihail Neamţu ştie să îmbine în chip fericit cordialitatea, spiritul stenic, pasiunea şi rigoarea. L-am văzut prima oară la o dezbatere organizată de „Muzeul Cotroceni" în iarna lui 2006. Am fost atunci frapat instantaneu de intensitatea luminoasă a intervenţiei sale - o impresie deplin confirmată în anii următori, inclusiv în timpul unui excelent simpozion despre religiile politice coordonat, sub auspiciile organizaţiei Liberty Fund, de profesorii Aurelian Crăiuţu şi Daniel Mahoney (Atlanta, februarie 2009). Au urmat la Washington DC sau la Bucureşti zeci, poate sute de ore de conversaţii şi peripatetice schimburi de idei ori sugestii reciproce de lectură. Cititor avid şi vibrant interlocutor, Mihail Neamţu trece cu greu neobservat. El pune întrebări atipice şi operează cu bibliografii heterogene. Citează în cunoştinţă de cauză autori patristici, rămânând la curent cu actualitatea internaţională. E pasionat de Antichitate, dar cu interese bine ponderate pentru domenii ca istoria, economia, dreptul ori sociologia.

Gândind pe cont propriu, el acceptă bucuros contra-argumentul, ironia sau reproşul constructiv. Chiar şi atunci când irită sau dezamăgeşte, vocea tânărului scriitor nu adoarme pe nimeni şi, mai ales, nu plictiseşte. Mihail Neamţu cultivă exemplar ethosul admiraţiei şi virtutea empatiei. Eroii săi sunt marii convertiţi şi victimele nedrepte ale extremelor totalitare: Pavel Florensky, Dietrich Bonhoeffer, Mircea Vulcănescu, Whittaker Chambers, Nicolae Steinhardt...

„Povara libertăţii"

Având o solidă formaţie filozofică, Mihail Neamţu a investigat deja în scrierile sale profilul epistemic al modernităţii, trecând succesiv prin reflecţia fenomenologică (cu referinţe la Martin Heidegger, H.-G. Gadamer, Jean-Luc Marion sau Michel Henry), etică (cu trimiteri spre Søren Kierkegaard ori Vladimir Soloviov) sau teologică (lunga listă incluzând autori ca pr. Dumitru Stăniloae, Henri de Lubac ori David Bentley Hart). Acum, ecuaţia interpretării se lărgeşte printr-o asumarea domeniului politic. El aprofundează discuţia despre relaţia între Atena şi Ierusalim, între raţiune şi revelaţie, arătând în ce măsură modernitatea este un proiect deschis, într-o continuă prefacere şi redefinire. Secolul XX, în special, cere reconsiderarea anumitor asumpţii optimist-progresiste despre umanitatea noastră. Nu cred că greşesc văzând aici şi influenţa apropierii în anii din urmă de gândirea lui Leszek Kołakowski (a se vedea reflecţiile despre autorul magistralei trilogii Principalele curente ale marxismului).

Mai mult, într-un spaţiu spiritual în care, cu excepţia părintelui André Scrima şi a lui Teodor Baconsky, s-a scris prea puţin despre dimensiunea soteriologica a doctrinei marxiste, iată că avem în fine o lucrare aptă să lege aceasta perspectivă de întreaga dezbatere occidentală privind religiile seculare. A osândi pur şi simplu marxismul ca o întreprindere nihilist-demonică nu ne duce prea departe. A-l desconsidera drept un proiect vid de viitor înseamnă a ignora lumea în care trăim. Comprehensiunea răbdătoare şi parcursul analitic sunt aşadar esenţiale. Marxismul rămâne ipostaza supremă a utopiei politice, ne reaminteşte Mihail Neamţu, iar respingerea acesteia se face cu argumente istorice, morale şi sociologice, iar nu exclusiv prin decret metafizic ori verdict teologic.

Cititorii acestui volum vor întâlni un autor matur, stăpân pe surse şi mai ales atent la nuanţe. Pe urmele unui H.-R. Patapievici din Omul recent, Mihail Neamţu pledează pentru reevaluarea condiţiei morale, culturale şi politice a societăţii occidentale, admirând soliditatea instituţională a civilizaţiei apusene, dar taxând oriunde apare deriva nihilistă. Intervenţiile sale intelectuale sunt mereu plasate sub semnul unei decenţe constitutive, al respectului pentru individ şi al unei repudieri  raţionale a oricăror ipostaze ale urii, revanşei, invidiei şi resentimentului.

Sub raport tematic, Povara libertăţii discută câteva teme esenţiale: originile secularizării, elemente de teologie politică, tentaţia utopiei, importanţa culturii memoriei, conservatorismul american şi filozofia intervalului. Reflecţiile organizate despre William F. Buckley Jr., Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu sau Mircea Eliade şi marxismul reprezintă o noutate în exegeza de limbă română. Pe de altă parte, surprinde plăcut tonul proaspăt, uneori grav, alteori decontractat, al expunerii.

Cum spuneam, unul dintre punctele esenţiale vizate Mihail Neamţu este raportul dintre religie şi politică - o relaţie complicată şi dificilă, care variază de la un loc la altul. Nimic apriorist, nimic sectar în viziunea sa. Ceea ce primează este întrebarea, autorul fiind oricând gata să asculte şi cealalată parte, cerând respectarea unui singur criteriu: civilitatea. Simpatiile autorului merg către modelul nord-american, unde separaţia dintre Stat şi Biserică nu se traduce în ostilitate sau competiţie. Tot astfel, mergând pe urmele unor Leo Strauss, Raymond Aron, Eric Voegelin şi Isaiah Berlin, Mihail Neamţu oferă argumente logice, teologice şi sociologice împotriva permanentei ispitei utopice, care transformă politicul într-o aventură mesianică, totalizantă. În această cheie aş citi eu cartea de faţă: utopia este o formă de seducţie a spiritului, o cale greşită urmată de mulţi din raţiuni altruiste şi chiar nobile. În lipsa discernământului, însă, totul sfârşeşte prin violenţă şi marasm concentraţionar.

Nu cred că există o dezbatere importantă în Europa zilelor noastre pe care Mihail Neamţu să nu o urmărească în detaliu şi despre care să nu scrie cu ardentă competenţă. Contopind în fiinţa sa exigenţele unei autentice vita contemplativa cu urgentele chemări ale unei vita activa, Mihail Neamţu ne invită la angajamente morale imperioase. Nu trebuie să fii de acord cu tot ceea ce, punctual, afirmă tânărul autor pentru a-i parcurge până la capăt consideraţiile. Aceste scrieri de indubitabilă actualitate mijlocesc o conversaţie vitală pentru viitorul spiritului democratic, explorând moştenirile Iluminismului, vicisitudinile Raţiunii moderne, dar şi contribuţia personalismului creştin la civilizaţia europeană. Cititorii vor preţui capacitatea lui Mihail Neamţu de a articula, cu eleganţă şi probitate, aspiraţiile unui spaţiu intelectual emancipat de tenebrele oricărui dogmatism, exprimând nevoia de civilitate, reflexivitate, moderaţie.

Vladimir Tismăneanu