INDIFERENT cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil si aparent inexpungabil s-a prabusit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza unei presiuni externe (ea avand insa un rol important), precum in cazul Germaniei naziste, ci ca urmare a acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau in faza metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost in primul rand incapacitatea lor de autoregenerare. Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii „retete“ de reforma intrasistemica (ex.: „ambivalenta institutionala“, folosita de Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-institutionala, devenind evident faptul ca solutia putea fi gasita doar din exterior si impotriva ordinii social-politice existente[1]....

SEMNIFICATIA ultimelor luni ale anului 1989, rolul disidentilor (intelectuali critici, neinregimentati) in revitalizarea societatii civile, aflata pentru atatia ani in stare de paralizie, criza generalizata a regimurilor comuniste si declinul hegemoniei partinice au fost subiectul unui numar considerabil de lucrari stiintifice in ultimele doua decenii. Tentatia initiala a fost aceea de a celebra rolul disidentilor in prabusirea sovietismului si in renasterea initiativelor civile from below[1]. Asemenea interpretari euforice ale acestui val revolutionar, nu de putine ori comparat cu „Primavara Natiunilor“ din 1848, au fost predominante, scrierile lui Timothy Garton Ash fiind exemple elocvente in acest sens. Este de ajuns sa amintim patrunzatoarele sale articole din New York Review of Books, pe care apoi le-a adunat in volumul The Magic Lantern[2]. Interpretarea prevalenta consta in conceptualizarea revolutiilor drept componenta a unei miscari mondiale inspre democratizare in detrimentul aspiratiilor colectivist-iacobine. O asemenea viziune a inspirat si reflectiile filozofului politic Bruce Ackerman asupra viitorului revolutiei liberale.

PRABUSIREA comunismului in Europa de Est a accelerat procesul de dezintegrare al Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru miscarile patriotice din tarile baltice si Ucraina, inaugurand o noua organizare mondiala, neconditionata de diviziunile Razboiului Rece, de bipolarism. Asa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat conditiile pentru o situatie noua, extrem de periculoasa, in care lipseau normele internationale de pana atunci, iar comportamentul actorilor implicati nu putea fi anticipat. Existau astfel premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprima sub nici o forma vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El avea doar rolul de a atrage atentia asupra faptului ca revolutiile din 1989 si „extinctia leninista“ au generat o realitate complet noua. Mai mult decat atat, contextul radical diferit a impus o reevaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale in secolul al XXlea: liberalism, nationalism, societate civila, socialism si, de ce nu, insasi viziunea noastra asupra libertatii la sfarsitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii[1]...

Factorul Gorbaciov, fara de care revolutiile din 1989 cu greu ar putea fi imaginabile, a fost la randul sau o consecinta a pierderii increderii de sine din partea elitelor comuniste. Gorbaciov nu a fost eliberatorul Europei de Est si cu atat mai putin groparul voluntar al sovietismului. In prima faza cel putin, el si-a folosit puterea mai degraba pentru a repara decat pentru a distruge sistemul. Mare parte din ceea ce s-a intamplat ca urmare a politicilor sale timid reformatoare a avut un caracter spontan si imprevizibil. Inca de la inceput a existat o semnificativa diferenta intre iluziile neoleniniste ale liderului sovietic si conditiile practice interne si externe din lagarul socialist. In 1988, Gorbaciov a fost fortat sa recunoasca faptul ca sistemele leniniste din tarile Tratatului de la Varsovia puteau fi mentinute numai prin intermediul unei interventii militare. Aceasta insa este diferenta fundamentala: spre deosebire de predecesorii sai, Gorbaciov a respins tancurile ca argument politic final...

Analiza consecintelor revolutiilor din 1989 este importanta pentru intelegerea rolului ideilor si intelectualilor publici in cadrul acestor schimbari istorice. Ea este semnificativa pentru clarificarea modului in care, odata cu anul 1989, a aparut posibilitatea unui nou spatiu politic fundamentat pe incredere si moralitate, a carui istorie este profund legata de miscarile disidente, antitotalitare. In lucrarile mele anterioare am sustinut, si imi pastrez aceasta pozitie, ca cel mai insemnat rezultat al miscarilor din 1989 a fost reinventarea politicului pe baza principiilor formulate de disidentii est-europeni. Un eventual esec al acestui proces in Europa Centrala si de Est va provoca revenirea, sub o forma sau alta, a corporatismului, a miscarilor cvasifasciste, a autoritarismului....