Universitatea de Vest, Timişoara

LAUDATIO

În onoarea Domnului

Charles Villa-Vicencio

Senior Research Fellow, Institute for Justice and Reconciliation

Visiting Professor, Conflict Resolution Program

Georgetown University

Ph.D. (Drew University)

Scrisa de Profesor Vladimir Tismaneanu

Rostita pe data de 2 iulie 2009

Stimaţi membrii ai Senatului,

Distinşi musafiri,

Dragi colegi si studenţi,

Doamnelor si domnilor,

Ne-am întrunit astăzi pentru a celebra pe Charles Villa-VIcencio, distins titular al poziţiei de Senior Fellow in cadrul Institutului pentru Justitie si Reconciliere (Cape Town, Africa de Sud), el detinand portofolii de profesor invitat in cadrul Conflict Resolution Program al Universitatii Georgetown (Washington DC) precum şi la Graduate School of Business Administration al Universitatii Witwatersrand (Johannesburg), fiind de asemenea numit de guvernul Africii de Sud in bordul de conducere al Universitatii Stellenbosch. Astazi avem privilegiul de a adaugă numele Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţele Comunicării si Universităţii de Vest din Timisoara la lista lunga a instituţiilor de prestigiu care au onorat activitatea de profesor si intelectual public a domnului Villa-Vicencio.

Profesorul Villa-Vicencio este una dintre cele mai importante autoritati internationale in domeniul justitiei tranzitionale. In anul 1996, Presedintele Nelson Mandela si Rev. Desmond Tutu i-au oferit poziţia cheie de National Research Director al Comisiei pentru Adevăr şi Reconcliere (Truth and Reconciliation Commission – TRC), comisie recunoscuta la nivel mondial pentru contribuţia decisiva pe care a avut-o in procesul de tranzitie pasnica de la apartheid la democraţie în Africa de Sud. Domnia sa a condus echipa de cercetatori si a editat cele 5 volume de concluzii pe care le-a inminat personal presedintelui Mandela in 1998. In perioada 2000-2007 a fost Director Executiv al Institute for Justice and Reconciliation. Garantul moral al acestei institutii, rev. Desmond Tutu Eforturile, i-a elogiat activitatea de director al acesteia: „odata cu fondarea Institututului pentru Justitie si Reconciliere, ai ales sa urmezi dificila cale de a promova responsabilizarea (accontability) si responsabilitatea in tara noastra si in alte zone ale continentului african.” Simultan, Charles Villa-Vicencio s-a asumat rolul de consilier pe langa Comisia de Adevar si Reconciliere din Peru (2003), Comisia pentru Pace din Sudanul de Sud (2006), in acelasi an fiind consultant international in Tara Bascilor. A oferit si ofera consiliere in probleme de justitie tranzitionala in Burundi, Republica Democratica Congo, Nigeria, Mozambic, Somalia, Namibia, Rwanda (pentru Ministerul de Externe al Belgiei) si Zimbabwe. Autor prolific, profesorul Villa-Vicencio a publicat şi editat optsprezece cărţi şi un număr impresionant de articole în jurnale academice, care acopera o larga arie tematica din domeniul complex al justitiei tranzitionale. Opera sa ofera un dialog interdisciplinar între teologie, psihologie, sociologie, filosofie, politică, drepturile omului şi istorie. In 1998 i s-a conferit titlul de Doctor of Humane Letter, Honorius Causa de catre Elmhurst College (SUA). In anul 2000 a fost numit Profesor Emeritus al Universitatii din Cape Town, iar in 2005 a primit Abraham Kuyper Prize din partea Princeton Theological Seminary. A fost invitat si a predat la Universitatea din Cape Town, la Universitatea Uppsala (Suedia), Universitatea Rice, Princeton, Universitatea din Barcelona, Institut Français d’Afrique du Sud(Paris) si Universitatea Notre Dame.

Ce anume face ca Charles Villa-Vicencio sa fie un nume atât de proeminent in Africa de Sud dar si pe plan international? Pentru a oferi un raspuns complet si pertinent la aceasta intrebare trebuie luate in considerare cele trei roluri complementare pe care si le-a asumat fara ezitare si cu entuziasm pe parcursul anilor. Primul dintre aceastea, cel care ne ofera o cheie initiala a principiilor etice asumate ulterior si fondul original al experientei de viata care i-a motivat optiunile viitoare, a fost acela de membru al clerului Bisericii Metodiste (1969-1977). Al doilea a fost acela de dascal, mai precis, de profesor universitar, Charles Villa-Vicencio acumuland o cariera universitara de peste doauzeci de ani. Al treilea, a fost si este acela de intelectual public datorita activitatii sale in TRC si IJR, dar si ca urmare a implicarii sale curajoase si neobosite in miscarea de opozitie impotriva apartheid-ului. Un coleg al lui Charles de la Universitatea din Cape Town, profesorul Donald Foster, caracteriza excelent aceasta implicarea complexa, pe mai multe fronturi:

„Liantul care uneste aceste perioade oarecum diferite din viata lui Charles sunt inepuizabila lui opozitie manifestata impotriva opresiunii si lupta hotarata pentru dreptate, drepturile omului si transformare in Africa de Sud si mai recent pe teritoriul larg al contintentului african.”

Se poate afirma dincolo de orice indoiala ca Charles Villa-Vicencio si-a dedicat intreaga viata construirii unei societati bazate pe respectul drepturilor omului, pe demnitate, civilitate, dreptate si adevar. Cariera si activitatea sa pot fi echivalate cu rolul si importanta pe care le-au avut si il au societatile din Europa de Est dizidenti si intelectuali critici precum Vaclav Havel, Adam Michnik, Jacek Kuron, Bronislaw Geremek, Martin Palous, Arpad Goncz, Janos Kis, Andrei Plesu si Ana Blandiana.

Doresc sa pornesc de la acest ultim argument pentru a prezenta ideile si teme dominante din opera lui Charles Villa-Vicencio. In toamna anului 1995 Parlamentul sud-african a aprobat Actul de Reconciliere si Unitate Nationala, document care efectiv prevedea conditiile de functionare si mandatul TRC. Textul acestui act legislativ a fost semnificativ influentat de lucrarile a doua conferinte convocate cu un an inainte de catre Institutul de Analiza a Alternativelor Democratice (ISDASA) ale caror tematica a fost „Analiza trecutului” respectiv „Adevar si reconciliere”. La aceste evenimente Europa de Est a fost reprezentata de pastorul Joachim Gauck si Adam Michnik. Conferintele au impus principiul conform caruia TRC avea datoria de a deveni un instrument pentru „vindecarea natiunii”. Charles Villa-Vicencio si-a adus o contributie esentiala in cristalizarea acestei noi paradigmi in domeniul dreptatii tranzitionale, si anume, dreptatea restaurativa.[1] Cei doi reprezentanti ai miscarii dizidente din fostul bloc sovietic simbolizeaza, in opinia mea, legatura, complementaritatea celor doua experiente, atat de departate geografic, dar extrem de similare moral-istoric. Charles Villa-Vicencio, alaturi de rev. Desmond Tutu, de Nelson Mandela si celalte figuri emblematice ale opozitiei fata de apartheid au inteles, in acelasi fel precum intelectualii critici din Europa de Est, necesitatea construirii unei democratii si a re-fondarii unor societati libere de domnia si violenta arbitrariului autoritar ca forma de stat pe principii precum responsabilitatea morala si politica, cunoasterea nefalsificata a trecutului, empatie si demnitate, si pe justitie ca reafirmare a binelui comun.

Charles Villa-Vicencio a intuit in 1992 renasterea acestor regiuni ale lumii; a diagnosticat perfect noul ethos generat de revolta mintilor si a societatii civile. El afirma atunci:

„...avem speranta precauta dar din ce in ce mai puternica ca ceva nou se poate naste aici. Trebuie sa se depaseasca limitarile individualismului agresiv indiferent la problemele sociale care este endemic in tarile occcidentale, dar si sterilitatea si opresiunea unui socialism lipsit de democratie si opac fata de rolul individului responsbil.”[2]

Imi regasesc in aceasta afirmatie propria speranta si ideile pe care le formulam in acelasi an cand scriam ca extinctia leninismului va aduce cu sine in Europa de Est o „reinventare a politicului”. Intr-un moment in care societatile Europei de Est si cea a Africii de Sud isi regaseau libertatea imi exprimam convingerea ca

„Viata in adevar, in pofida faptului ca de foarte multe ori este privita drept expresia idealismului moral fara o semnificatie sociala majora, s-a dovedit a fi forta care a dus la aparitia unor modalitati alternative de a gandi si actiona. [...] Noul tip de politica, care se bazeaza pe initiativele informale ale cetatenilor ca antidot al presiunii paralizante exercitate de Leviathanul birocratic, care incurajeaza exprimentele complexe ale activismului de tip grassroots, si care sustine ca schimbarea apare ca urmare a dinamicii spontane originara in societate si nu ca rezultat al concesiilor generoase ale puterii politice, a dus la aparitia societatilor civile.”[3]

Asadar, anii nouazeci au adus cu ei o schimbare majora, prabusirea unor extreme politice (apartheid si leninism) si reafirmarea centrului. Acel prezent si actualul viitor au descoperit insa ca provocarea trecutului, mostenirea si povara sa, sunt punctul de plecare inevitabil pentru noile democratii. Trauma victimelor si responsabilitatea faptasilor si a beneficiarilor des ancien régimes au fost si sunt fondul intersubiectivitatii, al interactiunilor simbolice din aceste societati. Charles Villa-Vicencio a inteles ca principala intrebare pentru o astfel de comunitate tranzitionala este cea ridicata de filosoful argentinian Carlos Nino: „Cum putem trai in prezenta Raului?” Cu alte cuvinte, precum dizidentii est europeni, Villa-Vicencio si-a pus problema modului in care adevarul si dreptatea pot fi reinstaurate intr-o colectivitate fara insa aparitia a ceea ce Nietzche a numit „miasma cruzimii” (reek of cruelty). Proiectul sau de „justitie restaurativa” a fost motivat in mod esential de aceeasi dilema asupra careia au insistat Michnik si Havel in propriul lor dialog din 1991: „Unde se termina justitia si de unde incepe razbunarea?”[4] Sau, pentru a relua in mod fidel punctul de vedere al lui Villa-Vicencio, efectele eticii retributive trebuie ameliorate prin intermediul unui proces de vindecare purificatoare a carui functiune este de a evita inversarea rolurilor dintre victima si faptas si implicit dublarea actului malefic (act of evil) in incercarea corectarii injustitiilor trecutului. Demersul eminentului profesor sud-african este in mod evident fundamentat pe principiul arendtian de „depasire a trecutului”, de gasire a unei justitii care sa se sustraga logicii violentei care a marcat o colectivitate vreme de decenii. Profesorul Villa-Vicencio insista pe principiul responsabilitatii morale si pe imperativul demnitatii umane in contextul recunoaserii si istoricizarii atrocitatilor din trecut. In acceptiunea sa, prioritatea justitiei tranzitionale trebuie sa fie „vindecarea profunda” a societatii: „cautarea unui nou sens si o noua valoare a vietii si crearea unui mediu/milieu in care atrocitatile trecutului sunt mai putin probabil sa se repete in viitor.”[5] Villa-Vicencio continua asadar linia propusa de Hannah Arendt, care, referindu-se la tinerii germani afirma: „este inaltator atunci cand nu ai facut nimic rau: ce nobil!”. Dar, continua ea, indreptandu-si atentie la parintii/bunicii acestei generatii postbelice,

„este destul de greu si desigur deprimant sa-ti recunosti vina si sa te caiesti. Tineretul german este inconjurat, din toate partile si in toate momentele vietii, de oameni cu pozitii ce le dau autoritate si care ocupa posturi publice si care sunt intr-adevar foarte vinovati, dar nu simt nimic de acest gen.”[6]

Primul pas pe acest drum dificil este marturisirea si investigarea trecutului. Joachim Gauck a descris superb aceasta operatiune: „rascolirea ( racking over) cenusei trecutului”. El a continuat afirmand ca „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizata nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului si al discutiei.”[7] Profesoara de stiinte politice Gesinne Schwann, candidata SPD la functie de presedinte al Germaniei, a vorbit despre forta distructiva a tacerii. In acest sens, Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operatiunea prin care indivizii si comunitatea isi creeaza un spatiu in care pot comunica unii cu ceilalti, in care pot incepe anevoiosa munca de a intelege” istoria dureroasa. In conceptia sa „justitia este asadar activitatea de emancipare (enabling) a natiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilitatii.[8]

Charles Villa-Vicencio considera ca justitia restorativa isi concentreaza atentia in primul rand asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-si spune povestea, de a da voce propriilor suferinte. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializata, devine parte integranta a memoriei colective a comunitatii. Ceea ce era poate doar un fapt stiut se transforma intr-o istorie recunoscuta si exemplara. Mai mult decat atat, impunerea obligatiei faptasilor de a marturisi si de a isi prezenta scuze legitime victimelor reprezinta o modalitate de reaminti acestora din urma responsabilitatea lor morala. Asemenea acte de expiere il repun pe faptas in rolul de agent moral al societatii. Intentionalitatea, motivele contingente isi pierd relevanta atunci cand sunt confruntate cu obligatia de a justifica rational propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvant si demnitate, atunci cand este posibila, devine un panaceu pentru durere si dorinta de razbunare si, totodata, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitarii”. Villa-Vicencio apreciaza ca acest model de drepate informal-narativa este o metoda de „a patrunde in mintile faptasilor, fara ca cei care au incalcat normele coexitentei sociale sa scape de condamnarea publica a societatii”.[9] Memoria si actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compenseaza circumstantele politice specifice al momentului tranzitional.

Am ajuns in punctul in care trebuie sa punem cea mai dificila intrebare legat de paradigma propusa si pusa in practica de Charles Villa-Vicencio. Nu este oare impunitatea un rezultat secundar al justitiei restorative? Pentru a raspunde, voi reveni la experienta dizidentei est-europene. De fapt, nu este nevoie nici macar sa apelam la volumele unui Havel, Michnik sau George Konrad. Villa-Vicencio face o astfel de conexiune in propriile scrieri. In volumul pe care la editat impreuna cu Erik Doxtader, The Provocations of Amnesty. Memory, Justice, and Impunity, profesorul sud-african porneste de la faimoasa formulare a lui Michnik (care la randul lui, asa cum am precizat in numeroase randuri, il parafraza pe poestul Herbert Zbigniew): „Noi putem sa iertam raul care ne-a fost facut noua. Dar nu avem dreptul de a ierta raul facut altora. Putem incerca sa ii convingem pe oameni ca ierte, dar daca ei doresc dreptate intru-totul indreptatiti sa o ceara.” La randul lui, Charles Villa-Vicencio (distantandu-se de pozitia asumata de rev. Desmond Tutu – care trebuie precizat, totusi, s-a impotrivit public intotdeauna unei amnestii generale in Africa de Sud) considera ca iertarea nu este un corolar, nu poate fi presupusa drept consecinta directa si naturala a justitie restorative. Reconcilierea, in conceptia sa, nu este si nu trebuie sa fie legata de premisa mantuirii morale (moral absolution). Tranzitia de la un regim ilegitim si criminal la democratie si o cultura a drepturilor omului este, pentru a-l parafraza, intr-adevar un proces in situ, implica o serie de compromisuri si negocieri, dar actul de vindecare al unei comunitati nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violentei nu trebuie sa legitimize tranzitia. Cu alte cuvinte, justitia restorativa trebuie completata de cea retributiva.[10] La care, as indrazni sa adaug rolul justitiei morale.

Si astfel ajungem in momentul in care putem aduce in discutie si rolul Comisiei pentru Adevar si Reconciliere, subiectul care, datorita condamnarii de catre Presedintele Traian Basescu, a regimului comunist drept ilegitim si criminal, face ca opera si activitatea lui Charles Villa-Vicencio sa fie extrem de actuale si relevante pentru Romania. Dupa cum stiti, am avut onoarea de a fi numit Presedintele Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste din Romania, devenind coordonatorul Raportului Final pe care Presedintele Basescu si-a fundamentat discursul de condamnare, care apoi a devenit act oficial al statului roman. Opinia publica din Romania a considerat momentul 18 decembrie 2006 drept ziua in care s-au despartit apele. Nu a fost o „ora zero”, dar a fost, si cred cu tarie acest lucru, ziua unui nou inceput. In mod natural a existat in ultimii doi ani si jumatate un imens fond de asteptare care, datorita situatie politice din Romania, nu a fost decat partial satisfacut. Incapacitatea legislativa si lipsa vointei de asumare a trecutului din partea majoritatii clasei politice au produs o regretabila confuzie asupra menirii, functiilor, obiectivelor si mandatului CPADCR. In lucrarea Pieces of the Puzzle, Charles Villa-Vicencio enumereaza transant si clar posibilitatile si imposibilitatile unei Comisii de Adevar. Pe de o parte aceasta poate:

„sa rupa tacearea legat de incalcarile masive ale drepturilor omului; sa contracareze negarea unor astfel de incalacari si astfel sa ofere o recunoastere oficiala a naturii si dimensiunii suferintelor oamenilor; sa ofere baza pe care sa se dezvolte o memorie comuna care ia in considerare complexitatea diverselor experientelor personale; sa creeze o cultura a responsabilizarii; sa creeze un spatiu in care vitcimele sa-si impartaseasca sentimentele si emotiile prin intermediul istorisirea povestilor personale fara limitarile procedurale si legale caracteristice curtilor de judecata; sa aduca comunitati, institutii si sisteme in fata judecatii morale; sa contribuie la dezvaluirea cauzelor, motivelor si perspectivelor asupra atrocitatilor din trecut; sa ofere importante forme simbolice de memoralizare si conmpesare; sa initieze si sa sprijine procesul de reconciliere, recunoscand ca acest lucru ca necesita timp si vointa politica; sa ofere un spatiu public in care sa fie abordate problemele care au adus tara in conflict.”

O Comisie de Adevar nu are capacitatea insa de a:

„impune pedepse proportionale cu crimele comise; asigura remuscarea din partea faptasilor si reabilitarea lor; garanta faptul ca victimele se vor reconcilia si vor ierta tortionarii lor; trata in mod exhaustiv toate aspectele ce privesc violenta din trecut; descoperi tot adevarul despre atrocitati si de a raspunde la toate intrebarile cruciale ce tin de investigarea acestuia; reusi sa ofera tuturor victimelor sansa de a-si povesti suferintele; garanta ca toate victimele vor reusi sa gaseasca impacarea (closure) ca rezultat al acestui proces; corecta inegalitatile existente intre cei care au beneficiat de pe urma regimului criminal si cei care au fost exploatati de acesta; garanta ca cei nemultumiti de amnistii si de natura sau gradul dezvaluirii adevarului nu vor continua sa ceara pedepse si razbunare.”[11]

Concluzia care rezulta din cele doua enumerari este aceea ca o Comisie de Adevar, asa cum consider ca de fapt a fost si CPADCR, este un instrument de mediere intre construirea statului post-dictatorial legitim si finalizarea, ori macar demararea, actului judiciar. Prezentul tranzitiei poate fi un compromis, dar el trebuie sa fie in mod fundamental conditionat de cunoasterea trecutului criminal si de recunosterea adevarului moral pe care trebuie construita societatea. Consider asadar perfect indreptatita concluzia lui Charles Villa-Vicencio, si anume, adevarul pe care o astfel de Comisie il face public si oficial este nu doar filtrul de evaluare (working through) a regimului anterior, dar si criteriul de limitare si incadrare a compromisului din perioada de tranzitie. Judecata istorica si memoria impartasita pe care le poate oferi o astfel de Comisie pot deschide drumul catre o realiniere politica post-tranzitionala. Intr-un final, se poate afirma ca se naste o noua solidaritate care impune obiective politice dincolo de prioritatile perioadei in care obiectivele principale sunt vindecarea comunitatii si ireversibilitatea vechiului regim. Concluziile Presedintelui Basescu din discursul de condamnare a regimului comunist din Romania evoca acest drum de depasire a trecutlui:

„Am crezut ca putem uita comunismul, dar nu a vrut el sa ne uite pe noi. Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fara de care vom purta si in viitor ceva ce seamana cu povara unei boli nevindecate. Memoria crimelor comise de regimul comunist din Romania ne ajuta sa mergem inainte cu un pas mai decis, sa realizam schimbarile atat de necesare, dar ne ajuta si sa apreciem cadrul democratic in care traim. [...] Am scapat definitiv de teroare, am scapat de frica, astfel incat nimeni nu mai are voie sa ne puna drepturile fundamentale sub semnul intrebarii. Lectia trecutului ne dovedeste ca orice regim care-si umileste cetatenii nu poate dura si nu merita sa existe. Acum, fiecare cetatean poate sa ceara liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar institutiile statului trebuei sa lucreze astfel incat oamenii sa nu se mai simta umiliti. [...] Sunt sigur ca vom laasa in urma starea de neincredere si pesimismul social in care ne-au cufundat anii de tranzitie daca vom face, impreuna, un adevar examen de constiinta nationala. Tot ceea ce vreau este sa cladim viitorul democratiei in Romania si identitatea nationala pe un teren curat.”[12]

Stimata audienta a venit momentul in care putem inchide cercul deschis de aceasta laudatio. Ne-am intors la principiul care se afla la originea operei si activitatii eminentului profesor Charles Villa-Vicencio, si anume, imperativul libertatii care prim si ultim test al politicului. Inlocuirea unui regim criminal cu o democratie fondata pe dreptate, toleranta, incredere si adevar poate fi dusa la bun sfarsit numai prin asumarea si dezvaluirea responsabilitatiilor individuale si politice, numai odata cu o renastere sociala fundamentata pe o reala reforma sistemica. Acesta a fost mesajul, in 1986, al Documentului Kairos, printre a carui semnatari principali a fost Charles Villa-Vicencio, si care a fost punctul de plecare al negocierilor ulterioare intre intelectualii critici si fortele politice din Africa de Sud. Aceasta este esenta teologiei eliberarii formulata de el ca justificare a justitiei restorative.[13] Semnificatia scrierilor si implicarii civice a lui Charles Villa-Vicencio pentru Romania poate fi sintetizat pe linia a ceea ce am accentuat de nenumarate ori in propriile mele interventii publice din ultimii ani. O revoltă veritabilă înseamnă să spui Nu minciunii, infamiei, urii şi persecuţiei, oriunde acestea se află la putere. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Este nevoie de transparenta neingradita de nimic si de adevar total. Astfel, paienjenisul de minciuni devine apasator, pacla imperturbabila se prelungeste la infinit, iar starea de perplexitate morala se converteste irezistibil in cinism, furie, angoasa si disperare. Sa fim dezgustati este un lucru, sa credem ca suntem definitiv pierduti din punct de vedere etic este cu totul altceva. Lectia pe care o invatam de la Charles Villa-Vicencio este aceea ca succesul reconstruirii vietii unei natiuni din ruinile tragediei si distrugerii provocate de un regim criminal depinde de capacitatea unei societati de a construi pe baza de incredere intre indivizii liberi. Resentimentul si ura, normale din partea victimelor, dar localizabile si printre faptasii infricosati si beneficiarii culpabili, nu fac decat sa accelereze infrangerea incercarilor de renastere.[14] In asemenea conditii, democraţia se ofileşte, devine un ritual fără viaţă, fără vlagă, complice unui trecut pe care nu-l poate depasi. Doar memoria si istoria pot furniza responsabilitate, justitie si expiere. Charles Villa-Vicencio ne poate invata, asa cum au facut-o si dizidentii est-europeni, asa cum ne-au indrumat ganditorii anti-totalitari Monica Lovinescu si Virgil Ierunca in Romania, ca reconcilierea si vindecarea unei natiuni manjita de mocirla plina de sange a raului depind de recunoasterea si non-negociabilitatea demnitatii umane ca adevar moral primordial al noii societati.

Doresc sa inchei acest laudatio citand si subscriind la opiniile a o serie de opinii despre activitatea lui Charles Villa-Vicencio care apartin unor colegi si camarazi in lupta pentru drepturile omului:

„Pasiunea ta pentru dreptate si angajamentul total fata de sarcinile care ti le-ai asumat au impus pentru noi ceilalti un standard inalt. La fel de exemplara a fost capacitatea ta de a conduce si de a indruma intr-o perioada in care exista o nevoie imensa penru aceasta.”

(John de Gruchy, Robert Selby Taylor Professor of Christian Studies al Universitatii din Cape Town)

„Ai reusit sa realizezi lucruri exceptionale odata cu fondarea Institutului pentru Justititie Tranzitionala si transformarea acestuia intr-una dintre institutiile publice cele mai vizibile si de succes ale societatii civile din Africa de Sud. Ai numeroase calitati, in special angajamentul nebatut pe calea transparentei fata de si comunicarii cu oamenii obisnuiti pentru a dezbate cele mai presante probleme ale prezentului. Ai demonstrat un excelent talent organizatoric, determinare si un dar inegalabil de a gasi noi abordari si de a gasi noi resurse pentru a duce la bun sfarsit misunea Institutului.”

(Alex Borane, Director al Institutului pentru Justitie Tranzitionala)

„Vei ramane intotdeauna personalitatea cu suflet mare a justitiei ecumenice. Numai un astfel de om putea sa construiasca o punte care sa uneasca marea prapastie dintre justitie si reconciliere. Cuvintele tale au dat sens multor lupte. Ele au impletit interpretarea contextului cu realitatea actiunii. Cartile si articolele tale au inspirat numerosi camarazi in lupta pentru dreptate si reconciliere. Ne-au ajutat pe noi toti sa facem tranzitia de un simplu activism la unul rational. Iti multi pentru contributia pe care ai avut-o la lumea cunosterii noastre, pentru ajutorul pe care ni l-ai acordat pentru a ne maturiza intr-o comunitate de oameni informati dedicati problemelor oamenilor de rand. Numerosi oameni fideli justitiei si reconcilierii iti vor calca pe urme in anii ce vor urma”

(H. Russel Botman, Rector si Vicepresedinte al Universitatii Stellenbosch)

„Ne-ai adus pe toti pe baricade! Si ne-ai condus dincolo de ele, in miezul luptei de zi cu zi pentru adevar, pentru demnitatea celor care au suferit si pentru o viziune durabila asupra dreptatii”

(Tyrone Savage, expert international in probleme de justitie tranzitionala)

„Dragul meu prieten ai avut o contributie extraordinara la construirea unei democratii non-rasiale in tara noastra, in special in ceea ce priveste chestiunile legate de rezolutia conflictelor, a justitiei tranzitionale si a reconcilierii.”

(Ruseel Ally, Mott Foundation, Johannesburg)

„Toate eforturile tale s-au focalizat pe procesul de reabilitare a demnitatii individului si pe sustinerea proiectelor care le-au oamenilor de rand incredere in ei insisi si in institutiile democratiei.”

(Lovell Fernandez, Directorul Programului de Justitie Tranzitionala si Prevenire a Crimelor, Universitatea Western Cape)