Cândva, Hannah Arendt scria despre cât de greu este să-i judeci pe indivizii prinşi în „furtunile intelectuale ale secolului douăzeci“. Avea dreptate.

Opţiunile care ni se par astăzi limpezi precum cleştarul erau, mai cu seamă în perioada interbelică, reacţii înnebunitor de complexe la criza liberalismului şi a democraţiei. Dramaturgul, romancierul şi eseistul Mihail Sebastian, evreu român, ilustrează perfect această situaţie dramatică, adesea traumatizantă. Născut Iosif Hecheter în portul Brăila, în 1907, Sebastian a năzuit toată viaţa să fie acceptat de egalii săi ca intelectual român autentic. S-a străduit cu disperare să devină scriitor iudeo-român, într-o ţară în care extremiştii de dreapta (dar şi unii politicieni din sistem) puneau vehement la îndoială „românitatea“ tuturor celor ce nu erau creştini ortodocşi. Un astfel de guru era Nae Ionescu, profesor de metafizică şi oracol pseudo-teologic, devenit, mai ales după 1934, principala voce intelectuală a fascismului românesc (cel de-al treilea din Europa ca amploare).

Îndrăgostit de Ionescu, Sebastian a lucrat între 1927–1934 ca redactor la ziarul acestuia, Cuvântul. A continuat să colaboreze la Cuvântul şi după ce publicaţia s-a apropiat mult de Garda de Fier, mişcarea mistic-revoluţionară care îşi propunea să cureţe România de străini şi de „putregaiul“ liberal. Venirea la putere a lui Hitler a radicalizat toate facţiunile politice din România. Ca mărturie a tribulaţiilor sale, Sebastian a scris romanul De două mii de ani (1934), rugându-l pe Ionescu să-i prefaţeze cartea.

Tinerii intelectuali români formaţi după 1989 au avut şansa unei istorii, în fond, privilegiate. În pofida greutăţilor adeseori exasperante din perioada tranziţiei, ei au crescut protejaţi de trauma totalitară şi departe de ecoul teribil al celor două războaie mondiale. Au cunoscut din cărţi şi din povestiri frământările, chinurile, polemicile şi chiar abdicările premergătorilor. În ultimele două decenii, au putut călători liber, dezinhibaţi şi neurmăriţi de structurile Securităţii. Au primit burse în străinătate pe criterii de merit şi excelenţă individuală. Şi-au asumat o metodologie de lucru profesionistă iar o bună parte a intrat în circuitul academic internaţional. Revoluţia din decembrie 1989 şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii (aprilie 1990) i-a surprins la vârsta copilăriei sau în anii adolescenţei, fapt care le-a trezit conştiinţa civică şi spiritul comunitar. Cinismului moştenit din lumea comunizată ei i-au contrapus împlinirea idealului unor Soljeniţîn şi Havel: viaţa trăită în adevăr.

Imună la amnezie şi totuşi neafectată de coşmarul persecuţiilor din ultimii ani ai ceauşismului, această nouă generaţie s-a bucurat de darul libertăţii. A putut studia subiecte interzise, marginalizate şi desfigurate în „epoca de aur": istoria religiilor, filozofie medievală, ştiinţe politice, antropologie, doctrine economice, drept constituţional sau teologie. A avut biblioteci deschise şi acces neîngrădit la informaţie. În acest fel, a contribuit la integrarea României într-o nouă zonă geopolitică (NATO şi EU) şi sferă culturală, rupând definitiv cu spectrele autoritarismului. În sfârşit, membri ai aceleiaşi generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept „regim ilegitim şi criminal". Tot ei sunt angajaţi în dezbaterea despre trecutul Securităţii şi moştenirea ideologică a naţional-stalinismului dinastic. Privind înainte, avem motive de optimism şi temeiuri pentru speranţă.

Les conséquences négatives d’une amnésie sociale tenace ne doivent pas être sous-estimées. L’absence de débat véritable et d’analyses posées sur le passé (y compris la reconnaissance par l’Etat, au plus haut niveau, des crimes contre l’humanité commis par les dictatures communistes) alimente un mécontentement silencieux – ou pas –, voire la révolte, qui permet à de nouveaux démagogues d’accéder à leur tour au pouvoir. A titre d’exemple, on peut citer Vladimir Poutine en Russie. Un ingrédient essentiel de la légitimité de sa «démocratie dirigée» est l’amnésie institutionnalisée, la falsification de l’histoire du XXe siècle, du passé soviétique et en particulier du ou des génocides staliniens.

L’après-communisme a donné naissance à «une nouvelle langue de bois de la politique publique qui n’a que peu de sens ou d’intérêt pour de nombreux citoyens» (Tony Judt). Il est pourtant essentiel de se souvenir que les «illusions» mêmes de 1989 sur l’avenir étaient l’une des causes principales de la défaite du léninisme. 1989 a été l’année où la plupart des Européens de l’Est ont cessé d’avoir peur, où leur frustration morale et impuissance politique ont disparu et où ils ont retrouvé une place centrale dans la sphère politique. Le fait est, pour preuve de cette affirmation, que la plupart des scénarios de cauchemar prévus pour cette région – ressuscitéssur fond des guerres en Yougoslavie – se sont avérés faux. En conclusion, je pense que les leçons des révolutions de 1989 sont, sans l’ombre d’un doute, des arguments en faveur des valeurs qui définissent aujourd’hui la démocratie.
Traduction: Julia Gallin